Din cronică: Iată că, măcar de data asta, extratereștrii au avut inspirația să nu mai tragă peste noapte prin New York sau pe la Capitoliu, destinații uzate, ci tocmai la granița dintre cele două Corei – dacă nu chiar (fără glumă) în Munții Retezat și pe lângă Făgăraș, acolo unde Na Hong-jin a filmat jumătate din „Hope”. Omul preia din zbor această dambla tipic americană, bagă repede în viteză și o pune de un fabulos exercițiu-compendiu într-ale culturii populare, cu creaturi fanteziste, drifturi, urmăriri, suspans, alergătură neîncetată.

Ca film al unui outsider dintr-o națiune mai puțin hârșită pe plan cinematografic, „Hope” n-are nimic de invidiat față de cei care se joacă astăzi cu acest imaginar „la sursă”, fiindcă e de o mie de ori mai bun ca ei: îi sunt de ajuns câteva cadre pentru a-și afirma forța de virtuoz a lucrăturii. Nu sunt sigur că Hope este cel mai bun film de acțiune al deceniului, dar, la ale sale două ore și patruzeci de minute, își permite să atingă oricum și alte ținte mai complexe: e un mega-remix de reprezentări înscrise în memoria colectivă – de la „Alien” la „God of War”, de la „Need for Speed” la „Avatar” –, e extaz cinetic pur, e Hollywood dacă Hollywood ar mai ști azi ce-i aia.

Dotat cu un buget generos, filmul își permite să includă tot ce vinde îndeobște Hollywood-ul – nu să fie doar un înlocuitor artsy, „deconstruit” sau „revizionist” sau cine știe ce altă etichetă la modă, care mai mereu ascunde o lipsă de haz și de mijloace –, în același timp în care ne arată lucruri pe care americanii nu mai știu de mult să le facă. Întreg segmentul cu orașul e pur și simplu impresionant. Tevatura nu e doar despre monstrul-sperietoare: e despre urma lăsată prin aer – și pe fațada clădirilor – de un capac de canalizare, sau de o bicicletă care se încastrează într-o vitrină de magazin, aproape rașchetând protagonistul cu ghidonul.

Na testează aici limitele bidimensionalității, cu filmul promițând să basculeze în alt regim, o tărășenie imersivă mai aproape de jocurile video sau de petardele „cinemaului în relief”, totul numai perspective subiective ale monștrilor și unghiuri fistichii. Dar nu e haos: din contră, e bucuria de a vedea un SF filmat iarăși în plan larg, cu cadre care durează, cu realitate plină de asperități care circulă prin imagine, cu riscuri fizice traduse de montaj – nu bramburite printr-un harcea-parcea de neînțeles, doar-doar va reuși să mascheze prin heirup sărăcia gândirii vizuale din spatele milioanelor de dolari care alimentează (recte: anihilează) astăzi cinemaul de public.